Mă-ndrept înspre Emaus, cu inima-mpărțită,
Cu îndoială-n suflet și pasul clătinat,
Cu răni nevindecate, credința risipită,
De greul ce apasă în sufletul pătat.

Mă-ndrep înspre Emaus, pe drumul renunțării,
Vreau să le las pe toate, să nu mai fac nimic.
Ce rost mai are truda, dau totul azi uitării
M-am ostenit degeaba, mă simt atât de mic.

La braț cu deznădejdea, pășesc pe-aceeași cale,
Îngândurat și singur, atât de obosit.
Aud în depărtare an zgomot de sandale,
E un străin ce pare de gândul meu uimit.

Ce gânduri sunt acestea ce-ți tulbură ființa,
Mă-ntreabă călătorul cu glasul Lui duios.
Și ce necaz anume ți-a frânt de tot voința
Și ți-a-ndreptat privirea în pulberea de jos?

Tu nu cunoști străine ce se petrece-n lume?
E moarte, e durere, e plânset și oftat,
E-atâta deznădejde ce nu se poate spune,
Și ce parea durabil, se vede clătinat.

Aveam cândva speranță, era atât de bine,
Nici urmă de necazuri să-ncerce al meu crez.
La cârmă era Domnul, în barcă lângă mine
Pe orice fel de vreme, puteam să navighez.

Dar parcă pentr-o clipă, El și-a întors privirea,
Și m-am văzut că-s singur și rău m-am tulburat,
Căci nu mai simt în mine pe Cel ce-i împlinirea,
Și Cel ce era Viața, e mort și îngropat.

E mort de-atâta vreme în viața mea pribeagă
Și-n neputința cruntă de-atâta timp mă zbat,
Și nu găsesc pe nimeni să poată să-nțeleagă
Problema ce m-apasă și greul meu oftat.

Credeam că e Acela ce-aduce izbăvire
Și de necaz, durere voi fi mereu scutit,
Oriunde mă voi duce, avea-voi ocrotire
Și orice scop în viață îmi va fi împlinit.

E mort, nu-L simt... dar frații, m-au pus azi în uimire.
Mai mult ca niciodată, ce să mai cred, nu știu.
Îmi spun în gura mare, și plini de fericire
Că i-au simțit prezența, și că în ei, e viu!

Se uită cu mirare, nu-mi știe neputința,
Și tot ce se petrece, Lui i se par povești,
Mă dojenește grabnic, văzându-mi necredința
Și-ncepe să-mi deschidă parcă Scripturi cerești.

Începe de la Moise, proroci, îmi tâlcuiește,
Mă-ndeamnă la credință chiar și în suferinți,
O rază de speranță în mine se ivește,
Și-L rog să mai rămână cu multe stăruinți.

M-așez cu El la masă, și frânge totu-n mine
Când văd în Mâna Sfântă, un colț de pâine frânt,
Simțeam cum ard în mine, cuvintele Divine,
Și tot mâncând din pâine, eram tot mai flămând.

Flămând s-aud mai multe, dar a plecat în grabă,
Și a rămas în mine, prezent ca niciodat'.
Acum cu toată ființa, afirm fără zabavă
Că-n drumul spre Emaus, cu El am înviat!

***
Mă-ntorc dinspre Emaus, pe drumul bucuriei
Cu pace în nădejde și sufletul curat,
Cu inima în clocot de dorul veșniciei
Căci El trăiește-n în mine, e Viu cu-adevărat!

Dany Căpătan